Sunt prietenii care nu se măsoară în numărul de cafele băute împreună, nici în cât de des te vezi, nici în câte poze ai cu omul acela în telefon, ci în felul în care îi rămâi aproape și îți rămâne aproape, de-a lungul anilor, chiar și atunci când viața te pune pe continente diferite, în lumi diferite, cu fusuri orare, copii, case, proiecte, treceri, oboseli, nașteri, separări, începuturi și tot felul de anotimpuri interioare care nu se văd mereu din afară.
Cu Laura sunt aproape sufletește de vreo 9–10 ani, deși fizic am fost mult mult mai departe decât aproape. Ea, în partea ei de lume, în Brazilia, eu aici, cu viața mea din România, și totuși, cumva, de-a lungul acestor ani, am rămas una în câmpul celeilalte. Am primit-o în casa noastră, la masa noastră, cu copiii noștri lângă copiii ei, cu farfurii puse unele lângă altele, cu discuții care au început în bucătărie și au continuat în curte, cu râs, cu tăceri, cu lucruri care nu se spun ușor, dar care se pot așeza atunci când există suficientă încredere între oameni.
Și cred că asta m-a legat mereu de Laura: felul în care nu a fost nevoie să fim zilnic una lângă alta ca să simt că ceva din suroritatea noastră crește, se maturează, se curăță de romantisme inutile și se așază într-un fel de adevăr simplu: suntem aici, fiecare în viața ei, fiecare cu drumul ei, și totuși ne putem recunoaște.
Scriu acum despre ea pentru că Laura vine în România cu Ritualurile Femeii Nectar, o serie de întâlniri dedicate femeilor, și pentru că îmi dau seama că nu pot să vorbesc despre aceste evenimente ca despre „încă un retreat” sau „încă un atelier”, pentru că pentru mine nu este doar atât. Este și întâlnirea cu munca unei femei pe care o cunosc de ani de zile, cu prezența ei, cu felul ei de a ține spații, cu toată istoria noastră împreună, dar este și o invitație către femeile care simt că au nevoie de o zi în care să nu performeze, să nu explice, să nu repare pe nimeni, să nu fie eficiente, bune, disponibile, drăguțe, corecte, ci doar să vină cu corpul lor, cu povestea lor, cu oboseala lor, cu dorul lor, cu întrebările lor și cu bucățile acelea de suflet pe care nu le pui pe masă oriunde.
Întâlnirile acestea au în centru corpul femeii, pântecul, intimitatea, ritualul, mișcarea, vaporizarea de uter, frumusețea, atingerea, cuvântul, hrana, tăcerea, râsul, plânsul, și știu că pentru unele dintre noi cuvintele acestea pot suna fie prea mult, fie prea intim, fie prea neobișnuit. Și poate că este bine să fie așa. Nu toate lucrurile trebuie explicate până își pierd viața (și vraja). Dar nici nu cred că avem nevoie să le împachetăm într-un limbaj care ne scoate din realitate.
Pentru mine, o vaporizare de uter făcută împreună cu alte femei nu este un gest spectaculos și nici o promisiune de vindecare instantanee. Este un gest intim, foarte concret, foarte corporal, în care fiecare femeie rămâne în propria ei intimitate, dar nu mai este singură cu ea. Am mai făcut asta, acum mulți ani, în curtea noastră, și îmi amintesc nu atât tehnica, cât atmosfera: felul în care femeile pot fi împreună fără să se invadeze, felul în care apropierea nu trebuie să însemne expunere forțată, felul în care corpul se liniștește uneori nu pentru că i-ai spus ceva inteligent, ci pentru că i-ai dat timp, căldură, spațiu și prezență.
Cred mult în spațiile de femei, dar nu în varianta lor idealizată. Femeile nu sunt automat blânde unele cu altele. Nu suntem automat surori doar pentru că suntem femei. Uneori între femei există competiție, judecată, rușine, teamă, comparație, moșteniri grele, lucruri nespuse și multe straturi de apărare. Tocmai de aceea, atunci când un spațiu este ținut bine, cu maturitate, cu limite, cu respect și cu atenție, ceva se poate relaxa. Nu pentru că dispare viața complicată de dincolo de ușă, ci pentru că, pentru câteva ore, nu mai trebuie să o ducem singure și încordate.
O zi întreagă într-un astfel de retreat nu înseamnă că ne rupem de lume, ci poate însemna că ne întoarcem în lume puțin mai aproape de noi. Mâncăm împreună. Stăm împreună. Ne mișcăm. Ne ascultăm. Râdem poate cu gura până la urechi, plângem poate fără să știm exact de ce, punem pe masă fragmente de viață, nu ca să primim soluții, ci ca să fie martore și alte femei la faptul că existăm, că simțim, că am dus multe, că încă ducem, că încă dorim, că încă putem să ne reîntâlnim cu o parte vie din noi.
Pentru mine, poate că aici este miezul. Nu în promisiunea că o zi ne schimbă viața. Nu în ideea că un ritual rezolvă ce ani întregi au încâlcit. Ci în posibilitatea, foarte umană și foarte necesară, de a ne opri, de a ne simți corpul, de a ne auzi vocea, de a ne lăsa văzute fără să ne transformăm durerea în spectacol și fără să ne ascundem frumusețea de frica de a părea prea mult.
Laura aduce O zi în Nectarul Dulce al Pântecului în mai multe orașe: Brașov, Cluj, București și Sibiu, iar la final de august va fi și un retreat de 6 zile la Bran. Iar în întâlnirile din București și Sibiu, precum și în retreatul de la Bran, Laura va fi însoțită de Maria Magdalena Asaftei, co-creatoarea programului online Femeia Nectar, o femeie extraordinară, care și ea aduce în acest spațiu nu doar experiență, ci și o prezență așezată, atentă, vie.
Scriu despre asta nu doar ca să promovez un eveniment, ci pentru că știu cât de rar este să avem spații în care femeile să se întâlnească fără grabă, fără mască și fără obligația de a fi bine. Și pentru că știu, din propria mea viață, că unele prietenii, unele întâlniri și unele cercuri ne însoțesc mult după ce s-au terminat, ca o căldură discretă în corp, ca o amintire că nu suntem făcute doar pentru funcționare, ci și pentru legătură, pentru gust, pentru prezență, pentru adevăr.
Dacă simți că te cheamă, poate că nu trebuie să știi foarte clar de ce. Uneori chemarea nu vine cu argumente. Vine ca o mică mișcare în corp, ca un da timid, ca o curiozitate, ca o oboseală care spune „aș vrea și eu să fiu ținută puțin”, ca o dorință de a sta, măcar o zi, între femei, fără să trebuiască să dovedești nimic.
Eu cred că astfel de zile nu sunt despre a deveni altcineva - dar sigur sunt despre a ne întâlni, în sfârșit, cu ceea ce în noi a așteptat prea mult să fie primit.
Ritualurile Femeii Nectar — O zi în Nectarul Dulce al Pântecului
Brașov - 5 iulie 2026
Cluj - 11 iulie 2026
București - 16 august 2026
Sibiu - 22 august 2026
Retreat la Bran - 26–31 august 2026
Detalii și înscrieri pe lauramariayara.org.
La Brașov voi fi și eu prezentă iar spațiul care ne va găzdui pe 5 iulie, este unul deosebit, ascuns în munte, în Șcheii Brașovului.
De abia aștept să ne (re)vedem!
Cu drag,
Dana
Citesc de pe telefon, la coafor, la Braila. Am venit sa ma tund si sa imi fac suvite, ca efectiv arat ca iesita din jungla atlantica in care locuiesc de 17 ani. Si citesc aici, Dana, si asa tare ma emotionez. Onorez prietenia noastra si legatura asta de suflet cu suflet pe care o avem si pe care, de multe ori, nici in cuvinte eu nu stiu sa o pun bine. (Sunt si in premenopauza, na!).
Multumesc si pentru cat de sincer si clar ai descris ce o sa fie la Brasov. Am citit si, in afara de lacrimi, mi s-a relaxat corpul inca tulburat de diferenta de fus orar si de cele 3 zile de avioane, autobuze si stat in fund.
Multumesc, Dana, te iubesc tare!
Ne strangem in brate curand de tot!
Ah, si daaaaa, m-am emotionat tare si la amintirea zilelor de la voi de acasa, de ne erau copiii inca minusculi si salbatici... si un pic mai mari si mai asezati...