Sunt lucruri pe care le știm înainte să le putem explica. Și totuși, de câte ori trecem peste ele, nu-i așa?
De câte ori nu ne-am spus că poate exagerăm, că ni se pare, că poate ar trebui să mai așteptăm, că poate alții știu mai bine, că nu e momentul sau că a trecut deja momentul; că nu avem toate informațiile sau că nu suntem suficient de pregătite. Sau, dacă ai trecut prin diverse experiențe, ca mine, să îți spui: e anxietatea mea nițel exacerbată acum.
Dar, vocea aceea din interior, dinăuntru, care nu vorbește nici prea tare, nici prea des, care nu vine cu argumente, nici cu prezentări și nici cu liste de pro și contra… vocea aceea care spune doar:
da, asta e;
sau: nu, asta sigur nu;
sau: mai așteaptă puțin;
sau: mută mașina din locul în care e acum.
Știi despre ce voce îți spun acum, nu-i așa? Vocea intuiției.
Cred că una dintre cele mai dificile practici din viața unei femei este exact asta: să învețe din nou să audă această voce. Nu să o transforme în adevăr absolut. Nu să o confunde cu frica, impulsul sau dorința. Nu să spună „așa am simțit eu, deci sigur asta este realitatea”.
Ci să își creeze suficientă liniște interioară încât să poată distinge - între frică și intuiție, între vocea care spune „trebuie” și vocea care spune „asta nu mai este pentru mine”; între ceea ce am învățat că ar trebui să fac și ceea ce corpul meu încearcă să îmi spună de ceva vreme.
Și da, pentru mine asta este o practică - nu este un dar pe care ori îl ai, ori nu îl ai.
Povestea Vasilisei și a Babei Yaga
Cu câțiva ani în urmă am facilitat, la Brașov, un atelier pentru femei inspirat de povestea Vasilisei și a Babei Yaga. Apoi l-am dus și online. Îmi amintesc și acum cât de profund a fost, nu pentru că am făcut ceva extrem de spectaculos, ci pentru că povestea aceasta are un fel foarte particular de a ajunge acolo unde cuvintele obișnuite nu prea mai ajung.
Vasilisa este o fată care, înainte de a rămâne fără mama ei, primește de la aceasta o păpușă mică. Instrucțiunile sunt simple: să o păstreze aproape, să o hrănească și, atunci când nu știe ce să facă, să îi ceară ajutorul. Apoi viața Vasilisei se schimbă, ajunge să trăiască alături de o mamă vitregă și de surorile vitrege, trece prin multe încercări, iar într-o zi este trimisă în pădure, la Baba Yaga, să aducă focul înapoi acasă.
Pădurea este întunecată, iar baba Yaga este teribilă și Vasilisa nu are o hartă a drumului, dar are păpușa-binecuvântare, de la mama cea bună. Și, de fiecare dată când nu știe cum să meargă mai departe, o hrănește și o ascultă.
Clarissa Pinkola Estés spune despre această păpușă, în Femei care aleargă cu lupii, că este un simbol al intuiției feminine: acea formă de cunoaștere profundă care poate fi slăbită, uitată, ignorată, dar care poate fi și cultivată din nou.
Mi-a rămas foarte puternic în interior verbul acesta: a hrăni. Pentru că intuiția nu este ceva ce scoți din buzunar doar în ziua în care viața ta este în flăcări. Are nevoie de relație, de atenție, de liniște. Are nevoie de practică, de corp, de simțit și conectat mereu și mereu la ea.
Încă am păpușa. La atelierul de atunci mi-am făcut și eu o păpușă-binecuvântare și o am și acum. Nu este o păpușă „frumoasă” în sensul clasic, este făcută din lână și în interior are un bilețel secret. Fiecare femeie și-a pus în interior ceva foarte prețios: numele strămoașelor.
Pentru mine este un simbol puternic al ascultării de sine. O țin aproape, dar de multe ori uit complet de ea. Uit să o „hrănesc”.
Mă prinde viața cu toate lucrurile ei: familie, muncă, griji, liste, drumuri, proiecte, mâncare, schimbări, responsabilități. Și apoi îmi amintesc de ea și îmi amintesc de mine. Și o hrănesc: momente de liniște, rugăciune, ascultare profundă, momentele în care nu încerc să rezolv nimic, nu „manifest” nimic, nu cer răspunsuri, nu gândesc strategii. Doar stau, respir, mă rog, ascult și repet.
Uneori vine ceva foarte clar - câteodată o imagine, poate un vis, o inspirație ca de nicăieri, alteori nu vine nimic. Și poate că tocmai asta este partea pe care am învățat să o respect mai mult în ultimii ani: să nu forțez răspunsul.
Intuiția nu este întotdeauna spectaculoasă
Cred că avem uneori o imagine prea dramatică despre intuiție, ca și cum ar trebui să fie o revelație sau o voce puternică, care te pune în mișcare, care îți țipă în urechi; un vis care îți schimbă viața, un semn clar. Dar experiența mea este mult mai banală.
Intuiția mea spune uneori:
mai așteaptă, nu trimite mesajul acum
sau: du-te la culcare.
sau: sun-o pe prietena ta
sau: nu merge acolo.
sau: spune adevărul, cu orice preț
sau: oprește-te și schimbă direcția
sau: foarte des în ultimii ani: nu mai poți continua în felul acesta.
Și poate că, odată cu toate schimbările prin care trec acum, inclusiv perioada aceasta de trecere către menopauză, devine și mai greu să ignor anumite lucruri. Corpul nu mai negociază la fel, răbdarea are limite clare, relațiile cer altă formă.
Și atunci întrebarea nu mai este doar: „Ce ar trebui să fac?” Ci: „Ce știu deja și nu mai pot să nu știu?”
Poate că asta este una dintre inițierile acestei perioade: nu să devenim dintr-odată mai înțelepte, ci să nu ne mai putem minți la fel de ușor.
În povestea Vasilisei, păpușa vine de la mamă. Pentru mine, aici se deschide și o altă dimensiune, una care mă preocupă de multă vreme: relația cu femeile care au fost înaintea mea.
Nu într-o formă idealizată. Nu toate mamele au știut să ofere ceea ce aveam nevoie. Nu toate bunicile au avut vieți blânde (nici pe departe). Nu toate femeile din familiile noastre au putut să își urmeze vocea interioară.
Și totuși, ceva a ajuns până la noi. Poate un gest, o rețetă, o rugăciune. O formă de umor, o pricepere, o relație cu plantele. O capacitate de a avea grijă, o mână care știa să coasă, să frământe, să aline, să planteze.
Nu cred că este nevoie să romantizăm linia maternă ca să putem recunoaște că nu începem de la zero. Au fost femei înaintea noastră, și vor fi femei după noi - noi suntem undeva în mijloc.
Mă întorc la acest atelierul cu povestea și the blessing-doll
Mi se pare foarte potrivit că o fac acum, pentru că și eu mă întorc, după o perioadă de procese interioare și cu mai puține lucruri oferite, în exterior. Și nu pot să mă întorc ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. S-au schimbat multe, m-am schimbat și eu.
Poate că tocmai de aceea Vasilisa a venit din nou, pentru că și ea intră într-o pădure fără să știe exact cine va ieși de partea cealaltă.
Ascultă-ți intuiția
Pe 22 august, la Festivalul AFECT din Brașov, voi facilita atelierul Ascultă-ți intuiția – atelier pentru femei inspirat de povestea Vasilisei și a Babei Yaga.
Vom lucra cu povestea nu doar ascultând-o, vom intra în ea, prin corp, mișcare și roluri, vom trece pentru câteva momente prin ce înseamnă Vasilisa, mama bună, mama vitregă, păpușa binecuvântare, baba Yaga.
Vom observa cum se simt în corp vocile care spun „trebuie”, vocea care se teme, dar și vocea care știe.
La final - dar la fel de important, fiecare femeie își va crea propria păpușă-binecuvântare, fără cusut, doar din crenguțe, fire, fâșii textile, plante și materiale simple.
Un obiect magic, un simbol care să ne amintească să ne oprim, să ascultăm vocea interioară, să ne întrebăm și să ne întoarcem la sufletul nostru.
Toate detaliile despre atelier și înscrierea sunt pe afect.ro - sâmbătă, 22 august, între 09:00 și 11:15, la Căsuța Hera, în Brașov, iar grupul este restrâns la maximum 15 femei. Participarea se face pe bază de donație, 75 lei - bani care se duc pentru susținerea acestui festival care a ajuns la cea de-a 6-a ediție. Vă invit să vedeți ce activități, workshopuri și facilitatori vin și în acest an.
Poate că, atunci când o femeie începe să își audă din nou vocea interioară, nu se schimbă doar drumul ei, ci și felul în care merge mai departe prin lume: puțin mai dreaptă, puțin mai blândă cu sine, puțin mai aproape de adevărul pe care, undeva adânc, îl știa deja.
—
Cu drag,
Dana
"Dar, vocea aceea din interior, dinăuntru, care nu vorbește nici prea tare, nici prea des, care nu vine cu argumente, nici cu prezentări și nici cu liste de pro și contra" --💯