De multe ori mă simt singură. Caut femeile - pe care le am deja în viața mea dar ele sunt departe. Stau cu acest gând și dintr-o dată am un soi de viziune, o imagine care îmi stăruie în fundalul minții. Vad un deal și pe el un gard lung de lemn, puternic, impenetrabil, care urcă pe acest deal și separă două pajiști. Este pustiu - doar dacă mă uit de aici, de departe - dar știu totuși că acolo este plin de viață. Pentru că și de o parte și de alta a gardului văd vegetație, flori, și îmi imaginez că e o multitudine de insecte prin iarbă, printre flori, în pământ și sub pământ. Câteodată nu văd decât pustietatea și că doar vântul mai bate pe acolo. Nu văd, de la distanța la care sunt, ce e acolo, la buza pământului.
Spunem despre masculin că - printre altele - are capacitatea de a aduce claritate, viziune înaltă, adevăr, direcție; este drept, și la propriu și la figurat; este neclintit; este stâncă și albie; este poate chiar gardul din viziunea mea; dar este și ochiul care vede de sus această perspectivă; acest masculin, atât de util, în fiecare dintre noi, femei și bărbați.
Și totuși, inima mea tânjește după viață, după simțirea de a fi aproape de pământ; după miros, texturi, zumzete. Cred că asta înseamnă femininul. De sus se percepe doar vântul, se simte soarele și se vede frumusețea - din exterior. Din interior, de sub frunzele cărnoase, de sub ierburile bătute de vânt, de sub florile de pe pajiște - se simte. Se simte viața, agitația, abundența. Se simte umezeala pământului dar și căldura soarelui. De aici, de la suprafața pământului, pot să mă ancorez mai bine în pământul din interiorul meu. Și să îmi astâmpăr setea cu broboanele de rouă strânse în pălăriile de frunze de crețișoară. Pot să mă încălzesc dar și să mă răcoresc. Ce minunat este Pământul, nu-i așa?
Încă nu știu ce înseamnă acest gard care desparte cele 2 pajiști, ale aceluiași deal. Ce lumi desparte el și ce unește? De ce sunt la fel și totuși separate aceste luni? Cine a inventat gardul și de ce l-a pus acolo? Cine a zis: asta e a mea și asta e a ta?
În timp ce contemplu această imagine și întrebările care îmi vin când privesc, simt - din nou - în plexul solar, în centrul pieptului, o apăsare. Este o tristețe care se deschide, prin crăpăturile pieptului. Se transformă într-un nod, un ghem, care îmi apasă stomacul pe interior. Stau cu ghemul și apăsarea și senzațiile.
În ultimele luni am învățat să stau din ce în ce mai mult cu senzațiile. Nici nu le mai caut cauzele sau rezolvările. Doar sunt prezentă cu ele. Corpul începe să se miște, fără să-l direcționez eu. Sunt mișcări care îmi arată pe unde sunt și alte apăsări, alte ghemuri, alte contracturi. Observ cum prin aceste mișcări fac loc unei prezențe și mai profunde; sunt mai atentă și odată cu atenția, alte stări, senzații, emoții au curaj să se arate.
Cel mai greu pentru minte este să fie martoră. Și atunci, am învățat să îi dau ceva de făcut: să facă o listă, să observe senzațiile, pe unde sunt în corp, ce fac ele, cum se mișcă, ce sunt, să le numească. Sunt ba înțepături, ba zone dureroase, ba furnicături, ba cald, ba rece; respirația cum ridică și coboară toracele. Cum se diminuează sau se intensifică o durere. Acum, nu mai este despre de ce, dar de ce, ce e, de unde vine, ce greu e… Nu mai este loc și timp pentru că mintea este ocupată să observe și să inventarieze corpul. Fără să facă nimic altceva. Nu încearcă să găsească cauze sau soluții. Nu se străduiește să mă scoată din durere sau plăcere ci doar să observe.
Am pornit de la gard și pajiște și am ajuns la corp și minte. Nu înseamnă nimic asta.
Sper ca totuși aceste cuvinte, când ajung la tine și le citești, să îți trezească o curiozitate: să vezi ce înseamnă și cum se simte să te observi mai mult. Cum te aduce mai mult în corp această stare de prezență. Poate chiar ce te inspiră în această imagine cu un gard de lemn, lung, impenetrabil, care n-are niciun defect, nicio găurică, gard care străbate un deal lung, cu două pajiști perfect asemănătoare, de o parte și de alta.
Poate te inspiră să vezi propria ta imagine, să vezi ce poveste construiește mintea și ce se trezește în corpul tău, odată cu asta.
Adevărul adevărat este mereu în corp. Mintea este un vehicul, care ne duce dintr-o parte în alta, dar șoferul este corpul, pentru că el vede, el știe și el decide dacă vehiculul trebuie să o ia la dreapta sau la stânga. Fără vehicul nu am ajunge niciunde. Și fără șofer, vehiculul nu are ajunge niciunde.
Senzațiile din corp încep să se disipeze. Atât am reușit azi, câteva minute de prezență. În timp ce eram această martoră externă a corpului meu, mâinile mele notau cuvintele, pentru a le da o formă. În timp ce simțeam și le numeam, le scriam pentru a le ancora. Sunt eu cu totul aici, și în corp și în martorul extern al corpului și în mintea care analizează sau care numește. Ce interesantă este viața, pentru câteva minute, în perfectă prezență.
